Refuz

Refuz!!! Refuz sa cred ca nu mai exista oameni cu suflet bun si pur, refuz sa cred ca toti sunt doar pentru ei, refuz sa cred ca lumea devine din ce in ce mai rea, refuz sa cred ca nu mai gasesti iubire, pace, iertare, mila, credinta. Refuz sa cred ca toti cauta sa faca din orice o afacere, cu profit bine-inteles! Refuz sa cred ca incepem sa iubim doar pentru ca nu avem ce face, refuz sa cred ca parintii isi urasc copiii iar copiii isi uita parintii. Refuz categoric multe lucruri, mi-ar trebui mult timp sa scriu tot ce refuz. Personal am invatat sa REFUZ sa spun DA, doar pentru ca asa vrea cineva. Nu am inca atat de multa ipocrizie incat sa accept tot ce mi se ofera. Refuz, mai mult pe zi ce trece sa fiu ca toti ceilalti, sa nu simt, sa fac totul mecanic, viata sa-mi devina rutina si sa traiesc doar pentru ca asa mi-a fost dat. Refuz sa cred ca nu se mai poate schimba nimic, chiar daca in jurul meu totul pare un morman de fier, tot ce misca... Poate ca eu sunt norocoasa, pentru ca in fiecare zi cineva ma invata sa iubesc mai mult, sa iert mai mult, sa rad mai mult, sa dorm cat trebuie si sa vreau de la mine mai mult, sa fiu mai detasata de lucrurile materiale si sa fiu OM! Dar tot eu cred, ca daca vrei cu adevarat POTI - oricat de imposibil ar parea! Pentru ca... DRAGOSTEA INVINGE!

Am plans, am ras, am pierdut, am castigat!

Nu puține au fost momentele când voiam să dispar pur și simplu, să nu vad și să nu aud pe nimeni. Voiam să fiu doar eu cu mine, mă trezeam în fiecare dimineață într-o lume care nu mă înțelegea, într-un mediu în care nu mă regăseam, voiam să plec departe, de toți, de toate... Aș fi vrut să pun punct și să nu o iau de la capăt, aș fi vrut să am pe cineva care doar ”să-mi înțeleagă sufletul”, pe cineva care să nu fugă de mine la prima criză de nervi, să nu îmi reproșeze greșelile ci să mă ajute sa le îndrept, să nu le repet. Îmi puneam ”durerile” pe hârtie, caiete întregi, pe care apoi le ardeam, mă eliberam, dar înăuntrul meu, tot ardea acel foc. Nu înțelegeam uneori nici eu ce se petrece cu mine, știam doar că de mică am fost un copil neînțeles, putin rebel și mereu singuratic, mă regăseam în cărți și în învățat. Nu am fost o clipă deprimată, eram tot timpul veselă, râdeam mult, chiar foarte mult ar zice unii:)), insă... Insă tot mă simțeam neînțeleasă și atunci când am ajuns la vârsta maturității, puteam discuta liber și fără să se uite cineva ciudat la mine, doar cu doua-trei persoane din anturajul meu și puteam să afirm că sunt norocoasă. Am plâns de multe ori, plângeam când eram singură, nu voiam sa fiu slabă în fața celorlalți, nu voiam să-mi știe nimeni slăbiciunile, dar am găsit întotdeauna puterea de a merge mai departe, de a zâmbi, viața merge mai departe! Am pierdut prieteni, sau poate că nu erau chiar prieteni, cei adevărați au rămas lângă mine. Sunt prea directă, prea sinceră și nu mă feresc nici față de cei din familie când am ceva de spus. Poate că viața m-a învățat să fiu atât de dură, sunt cel mai aspru critic al meu și nici pe cei din jur nu-i iert, dar țin cu dreptatea - de fiecare dată! Viața mi-a luat persoane dragi de lângă mine, Dumnezeu mi-a dat cel mai frumos cadou - un băiețel! Am pierdut, am câștigat! I-am iertat și îi iert doar pe cei care merită cu adevărat asta, pe cei apropiați și dragi mie îi iert cel mai greu, din partea lor doare cel mai tare!!! Iubesc... îmi iubesc familia, îmi iubesc soțul și îmi iubesc copilul - este singurul pe care-l iubesc cu toată puterea mea, îi iubesc pe cei care nu mai sunt și îi voi purta mereu cu mine! Am vicii, ăsta e singurul meu regret, am cele mai grele vicii: LIBERTATEA, IUBIREA ȘI FERICIREA! Și cred cu tărie că, Puterea, după Iubire este prima sursă de fericire!

Stereotipuri

De multe ori m-am intrebat cum va arata viata mea cand voi avea un copil, cand voi fi casatorita, cand voi avea responsabilitati si va trebui sa iau decizii nu doar pentru mine. Ei bine, daca stiam ca sa fii mama e atat de minunat, nu imi mai faceam probleme. Aveam mereu o teama ca nu ma voi descurca, nu voi face fata, nu voi sti ce sa fac atunci cand copilul meu plange, cand are febra, sau cand nu vrea sa manance. Ma temeam ca sotul nu va fi multumit de cum a iesit cina si multe altele... Spre mirarea mea, nu am un sot tipic - dupa cum auzeam mereu in jurul meu, ca trebuie sa stii sa faci mancare, sa stai mereu la cratita, sa stai numai tu cu copilul... Ei bine...pe sotul meu nu-l intereseaza ce este in cratita, ca isi face singur daca nu-i place, sotul meu stie sa schimbe copilul, sa ii faca baita, stie sa aiba grija de mine, de noi, ca un barbat adevarat! Nu stiu daca sunt norocoasa sau asa e normal sa fie... Cred doar ca vremea casatoriilor in care femeia are grija de casa si barbatul aduce banii, a apus demult! Cred doar ca femeia nu trebuie sa uite ca e femeie, nu trebuie sa uite sa aiba grija de ea, pentru ca doar asfel va putea avea mai apoi grija de copiii ei, de sotul ei. Cred ca barbatul nu trebuie doar sa aduca banii in casa, asta o poate face si femeia, deci o pot face amandoi. Cred ca barbatul trebuie sa stie sa fie tata pentru copii, sot pentru sotia sa si barbat pentru casa lui. Trebuie sa recunosc ca ma speria bunica atunci cand imi zicea ca nu stiu sa fac nimic si ca barbatului ii trebuie mancare. :)) Acum doar imi vine sa rad! Nu mai este ca pe timpuri, asta e sigur. Cu toate ca am intalnit si in zilele de azi barbati tineri, 24-25 de ani, care au conceptia bunicilor mei: ”Eu muncesc, sotia sta acasa cu copiii, atata timp cat eu pot munci, pe ea nu o las sa se duca la munca”. Da, am inteles, tu vei putea munci pana pe la 50-55 de ani, dar te asigur ca la varsta aia, pe sotia ta nu o va angaja nimeni. Am intalnit diferiti oameni, cu diferite conceptii si perceptii. Eu sunt sigura ca sotul meu si copilul meu sunt mandri de mine si eu la randul meu de ei!